Toate dotările social culturale sunt în zonele centrale ale satelor.

Biserica “Buna Vestire”

În curs de revizuire!

Biserica “Buna Vestire”

Biserica din satul Stoeneşti, cu hramul “Buna Vestire”, care poartă numele boierilor, ctitorii bisericii, are formă de navă. Tabloul ctitoricesc arată că biserica n-a avut turle, iar reparaţia ce s-a făcut în anul 1841 a distrus bolţile in formă cilindrică, înlocuindu-le cu un plafon de scânduri, astfel incât nici pe această cale nu se poate constata dacă va fi avut sau nu turle.

Exteriorul bisericii este împărţit în două rânduri de panouri cel de jos cu toruri, cel de sus, cu totul deosebit, arată că a fost refăcut la reparaţia amintită.

Cadrele ferestrelor înguste sunt de piatră, cu basa împodobită cu o floare stilizată, marginea prezentând un ciubuc.

Restaurarea aduce curăţirea de var a acestor podoabe, care, împreună cu panourile inferioare, amintesc arta de a îrnpodobi exteriorul bisericilor în secolul al XVIII-lea şi este destul de interesantă, deşi s-a spus că exteriorul este lipsit de interes.

Pridvorul deschis şi sprijinit pe coloane de zid, de formă rotundă, s-a închis când s-a făcut reparaţia din 1841, cum arată inscripţia Paharnicului Dumitrache.

Ctitori. De o parte şi de alta a uşii din pronaos, de-asupra căreia se află înfâţişarea bisericii vechi, găsim pe ctitorul principal, împreună cu cele două soţii, cu copiii lor şi cu rudele apropiate, fiecare purtându-şi inscripţia explicativă:

Jupân Gavriil Drugănescul Vel Vornic de Târgovişte susţine cu mâna biserica înfăţişată cu pridvor deschis, cum se mai observă şi astăzi după reparaţia stângace făcută la 1841 de acel Drugănescu, Dumitrache Păharnicul, fiul lui Scarlat Drugănescu din căsătoria a doua a lui Preda, fiul ctitorului, cu Safta Asan.

Coloanele şi intrarea din spatele Muzeului

El este zugrâvit impreună cu soţia sa, Smaranda Bălăceanu.

Lângă vel Vornicul Gavriil apare fiul său Gheorghe copil.

În partea cealaltă a uşii, în aceeaşi atitudine de susţinătoare a bisericii, apare jupâneasa dumnealui, Vişica, împreună cu un copil: Matei. Urmează: Bălaşa, Toma, Gavriil, Constantin şi Anghelache.

Spre colţul nord-estic, jupâneasa Marica fiica dumnealui Vel Vornic Gavriil.

De cealaltă parte, deci în spatele lui Gavriil, spre colţul sud-vestic jupâneasa dumnealui cea dintâiu Maria, cu fiica ei, Caliţa.

De-asupra numelui Caliţa, însoţit de calitatea ce o are fiica dumnealui Vel Vornic dă Târgovişte, întâlnim numele lui Gheorghe, deşi el este arătat încă o dată deasupra chipului său, cum am notat mai sus. Se pare că zugravul a căutat să accentueze şi să precizeze în acelaşi timp că Gheorghe şi Caliţa sunt fraţi din întâia căsătorie a lui Gavriil cu Maria.

În acest caz, ei ar fi fraţi buni cu cel zugrăvit spre colţul sud-vestic: jupân Preda Drugănescu, fiul dumnealui Vel Vornic Drugănescu (?) care s-au înstrăinat din anul 1710, pentru învăţătură, călătorind mai toată partea Ievropei, şi tată-mi (?) jupân Preda Drugănescu, care adecă răsări (?) fiul dumnealui, şi la cinstită dregătorie, în anul 1725.

Pe zidul de Sud: Jupân Theodor Drugănescul vtori comis şi jupâneasa dumnealui, Ioana.

Pe zidul de Nord, începând de la colţ sunt zugrăviţi: Jupân Stoica fratele ctiitorului, jupan Vladu, vataf dă Dorobanţi, moşul dumnealui Vel Vornic.

Urmează o fereastră, dincolo de care, spre Răsărit, mai apar două chipuri: acela al lui jupân Mihul, socrul dumnealui Vel Vornic, şi al lui jupân Toma Cantacuzino, Spătar, nepotul dumnealui Vel Vornic”.

Pe zidul uşii de intrare, spre latura nordică, se observă două chipuri bărbăteşti. Aceştia sunt: Ispravnicii care s-au aflat la zidirea sfintei biserici, anume..

Radul cu logofătul Nica.

Reparaţia făcută de Păharnicul Dumitrache la 1841, care constă, cum am arătat mai sus, în înlocuirea bolţilor cilindrice ale naosului printr-un urât plafon de scânduri, invederând în acest chip lipsa de meşteri a vremii aceleia sau, poate, puţina dărnicie a acestui urmaş ai ctitorilor, această reparaţie a adăugat portretele lui Dumitrache şi al soţiei sale, Smaranda Bălăceanu, înlocuind chipurile de sfinţi, sau portretele altor ctitori.

Este de remarcat, în atitudinea acestor chipuri, poza pe care o iau, aşezându-se unul în faţa celuilalt şi ţinându-se de mânâ aşa cum ei ar fi făcut-o la fotograf. Costumele vremii adaugă la deosebirea dintre ei si ceilalţi. Smaranda poartă o rochie grea, strânsă la mijloc, având mâneci bufante, curmate la cot printr-o garnitură şi terminate la încheietura mâinilor prin nişte mânecuţe.

Inscripţiile lungi de deasupra, preţioase din punct de vedere documentar, total neestetice şi în izbitor contrast cu celelalte, scurte şi sobre, dovedesc preţiozitatea epocii şi îşi găsesc explicaţia în aceia a înaintaşului lor, Preda Drugănescu, fost la învăţătură în ţări străine.

Felul cum începe inscripţia, adică având la început numele de familie şi apoi pe cel de botez, arată moda apuseană.

Drugănescu Dumitrache Marele Paharnic vechi, din anii 1810, Mai 21, fiul răposatului Marile Stolnicu Scarlat Drugănescu şi nepot de fiu al [răposatului] Preda Drugănescu, carile a urmat după diata moşu-său, care n-au lăsat ca să se năpăstuiască această sfântă biserică… cutremurile ce au fost; au meremetisit-o, dărâmându-i, şi acum, înliat 1841, a făcut alte… meremet de au surpat bolţile, fiind pri[mej]duite, au făcut tavan sigur, cu trei stâlpi pă dinafară tămpli, iar amvonul au fost înconjurat cu zid. Şi au zugrăvit-o până unde a fost de trebuinţă. Au făcut şi clopotniţă, cât şi două clopote, au şi înzestrat-o cu moşia Cozleasca şi… peste ziuru sf. biserici, pă lângă han… răposatului Marelui Stolnecul Ioan…, după cum vedem, pentru neaparatile cheltueli, adică lumânări, undelemn, tămâie, odăjdii pentru preoţi, cărţi, candele, sărindarele din toate zilile, căntăreţi şi meremeturi ce poate să se intâmple după vremi; carile cu diata dumnealui este supt epitropia nepoţilor şi strănepoţi dumn[ealui], carele după vremi vor stăpâni moşia Drugăneşti; 1841, Septemvre 21″.

Inscripţia lui Dumitrache este scrisă de-asupra şi de o parte şi alta a capului până în dreptul umerilor.

Fostul Muzeu de Etnografie din Stoeneşti

Fostul Muzeu de Etnografie din Stoeneşti

La 35Km nord-vest de Bucureşti, prin autostrada Bucureşti-Piteşti şi la Km 30 pe şoseaua naţională Bucureşti-Bolintin Vale-Potlogi, în satul Stoeneşti, comuna Floreşti-Stoeneşti, pe malul stâng al Sabarului se află fostul Muzeul de etnografie şi artă populară, secţie a Muzeului judeţean “Teohari Antonescu” Giurgiu.

Coloanele şi intrarea din spatele Muzeului

Acesta a fost un frumos edificiu, monument de arhitectură brâncovenească, construit în anii 1710-1715 de către Gavril Drugănescu, fost mare vornic de Târgovişte, în partea de sat a Stoeneştilor numită Drugăneşti. Conacul a fost supus unor repetate restaurări, cu modificări evidente în stilul arhitectural, când la corpul central a mai fost adăugată o aripă în partea de vest.

Între anii 1940-1942 arhitectul Gheorghe M. Cantacuzino a mai adăugat în partea estică încă o aripă, iar foişorul, al cărui acoperiş este susţinut de opt coloane cu capiteluri sculptatc în relief, a fost şi el puţin lărgit, creându-se proporţii mai echilibrate întregului monument.

Restaurări masive au fost făcute între anii 1965-1967.

Expoziţia de bază a muzeului a fost inaugurată în 1971, ca muzeu etnografic al Câmpiei Dunării. A fost în mai multe rânduri modificată, căpătând profil judeţean, acum fiind proprietate privată.

Muzeul a dispus de colecţii valoroase cu privire la viaţa rurală, etnografia şi arta populară de pe meleagurile Vlăsiei şi Burnasului, Luncii Dunării, Văii Mostiştei, şesului Bărăganului.

Într-un număr de 13 săli, cu o suprafaţă totală de circa 600 mp, muzeul a prezentat exponate din colecţiile de port şi ţesături de interior, ceramică, prelucrarea lemnului şi metalelor, ocupaţii tradiţionale, industria casnică.

Respectând cu stricteţe planul interior al edificiului, nivelul superior a fost destinat artei populare, care cuprindea colecţii de obiecte selecţionate, ordonate pe genuri cu sublinierea evoluţiei şi distribuţiei diverselor tipuri şi variante, cronologia, diferenţele zonale etc.

Astfel, în sala centrală au atras atenţia scoarţele din lână, frumoase şi variate, cu alesături geometrice sau florale, viu şi armonios colorate, ţesăturile de in, cânepă, bumbac şi borangic, folosite atât la confecţionarea pieselor de port, cât şi împodobirea interiorului, prin cromatică şi ornamentaţie făcând dovada măiestriei creatoarelor populare din zona de şes.

Vedere frontală în care iese în evidenţă aripa principală

De asemenea, costumul popular din zona Ilfov şi Vlaşca, având la bază elementul străvechi, autohton, s-a dezvoltat în decursul timpului în tipuri variate, de o rară bogăţie şi frumuseţe, dintre acestea distingându-se în mod deosebit costumul femeiesc cu peşteman şi catrinţă din zona Vlaşca.

In afară de ansambluri întregi de costume femeieşti şi bărbăteşti, în expoziţie au mai fost expuse piese separate de costurn ca: fote, catrinţe, cămăşi cu altiţă şi poale şungi, marame de borangic, giubele cu găitane policrome etc.

De asemenea au mai fost şi sălile unde este prezentată ceramica populară, care cuprinde numeroase piese de uz casnic, provenite din centrele de olari proprii zonei Ilfovului (Pisc şi Brătuleşti) dar şi din Odobeşti – Dâmboviţa, Gheboaia Prahova sau cunoscutul centru ceramic Oboga din judeţul Olt. Alături, atelierul olarului din Pisc a prezentat vizitatorului, diferitele faze de prelucrare a ceramicii populare.

Vedere din spate Muzeului

Nivelul inferior al edificiului (demisolul) a conţinut secţia de etnografie, dintre care două săli erau destinate meşteşugului prelucrării lemnului, cu diferite unelte şi produse, o sală a prelucrării metalelor, iar sala centrală prezintă ocupaţiile tradiţionale, una din coordonatele esenţiale ale vieţii urnane, expresie materială a dezvoltării etnico-sociale a poporului, ele reprezentând odinioară locul principal în cadrul manifestărilor de cultură populară.

O altă sală prezenta industria casnică textilă, iar o latură importantă a culturii spirituale – obiceiurile – ocupau o sală specială.

Prin specificul său, Muzeul de etnografie şi artă populară Floreşti-Stoeneşti a constituit o bună perioadă de timp un punct de atracţie atât pentru specialişti cât şi pentru publicul larg, pentru toţi cei interesaţi de cunoaşterea tezaurului cultural şi artistic atât al judeţului Giurgiu cât şi al Câmpiei Dunării. Din nefericire, în ziua de astăzi acesta nu mai este funcţional fiind proprietate privată.